România în pauză la SuperBowl

Alături de Beyonce, twitter, facebook, si alte grozăvii, într-o reclamă ce a costat probabil măcar cîteva milioane de dolari, difuzată în pauza SuperBowl-ului (care a costat cîteva milioane de dolari în plus, în alltime most primetime), apare și piesa Dragostea din Tei - la categoria Best things on the internet. Pretty cool, huuh?
Clipul mai jos...


Și de la ce s-au luat...din 2006 de cînd a apărut, a strîns cam 34 de milioane de vizitatori....

Cu fala în mînă

Voiam să scriu povestea unui oarecare student căpșunar român care a obținut cea mai mare notă în concursul de scos căpșune cu curul, desfășurat acum două săptămîni într-o oarecare țară latină. M-am răzgîndit pentru că performanța maximă n-a fost obținută, deși căpșunarul s-a tot fălit cu ea. Nota zece se ia doar dacă scoți beșinile din cap.

Mă piș pe voi, oameni urîți!

Se întîmplă să existe pe lumea asta și persoane urîte. Nu neapărat fizic, deși eu sunt un „fan” al naturalismului, și cred că fizicul e determinat de însușirile psihice. Există printre persoanele astea urîte și persoane care nu conștientizează faptul că sînt urîte. Că Dumnezeu le-a dat un pic, de care să se folosească, și pe care să-l cultive, să crească și să fie oameni normali. Nu, ele se consideră că sînt buricul pămîntului, deși au 1,20 înălțime. Și pun accent pe cantitate. Și se cred atît de importanți că ei fac muuulte documente în care scriu 2-3 rînduri publicate pe-un site. Ș-ajung șefi, și au aere, dar nu știu ce înseamnă calitate. Nici intelectuală, nici estetică, mai exact de nici un fel. În schimb se cocoață pe un piedestal de unde împart critici în stînga și dreapta în funcție de încrețitura chiloților.

The curios case of Attila Cseke

Attila Cseke este un om de etnie maghiară (lucru total irelevant în povestirea care urmează), care are o istorie nemaiîntîlnită pînă acum. S-a născut bătrîn, într-o țară care neîntîmplător se numește România. Bătrîn fiind, încă de la naștere a descoperit că are nevoie de medicamente pentru diverse afecțiuni cronice de care suferea. Levodopa pentru Parkingson, neuroleptice pentru schizofrenie, și niscaiva intravenoase pentru simptomele autonomiste. Cum pensie n-avea, nemuncind încă pentru contribuția la CAS, și cum medicamentele în România sînt extrem de scumpe, Attila a început să întinerească. Ajuns la a doua vîrstă, a început să guste din micile plăceri ale vieții de adult. A început ușor-ușor cu whiskey, vodcă, puțin vin, berea de fiecare seară, acompaniate de minim un pachet de țigări pe zi. După cîțiva ani, guvernanții au decis că ceea ce el considera mici tabieturi zilnice, reprezentau de fapt vicii periculoase pentru sănătatea sa. Așa că rînd pe rînd au introdus accize, au făcut 10 lei pachetul de țigări, și au introdus mesaje de avertizare la fiecare pas: „pentru sănătatea dumneavoastră evitați excesul de sare, zahăr și grăsimi”, „vă recomandăm să consumați minim doi litri de lichide pe zi”, „pentru sănătatea dumneavoastră faceți minim 30 de minute de mișcare pe zi”. Cum pe domnul Attila nu-l interesa propria sănătate, depășind deja statul de bătrîn, s-a trezit într-o zi obosit de bombardamentul de avertizări asupra a ceea ce avea să pățească. Așa că s-a decis să mai întinerească puțin. S-o ia la vale, în studenție. S-a gîndit el că student fiind, viața trebuie să-i fie mai ieftină și mai lipsită de constrîngeri. Numai că pînă să ajungă el la 21 de ani, un anume ministru a decis că nimic în țara asta nu mai e sănătos, că timpul costă bani, și dacă economisești timp mîncînd ceva rapid, apoi timpul respectiv trebuie plătit. S-a născut astfel o nouă taxă: cea pe fast-food. Fără niciun venit, studentul Attila s-a trezit fără alcool, fără țigări, fără McDonalds și mai presus de toate, fără bani de-un Ci-Co. Într-o ultimă zvîcnire de revoltă, micul Attila a descoperit că la cît de scumpi sînt pamperșii, la fel de bine putea rămîne bătrîn.

Futu-i mă-sa de treabă

Dacă e să-ți meargă rău, se cunoaște de dimineață. A fost genul de zi în care tot ce mi-am propus, ori nu mi-a ieșit, ori mi-a ieșit după o serie de evenimente nefericite. Spre exemplu, telefoanele pe care le-am dat de dimineață cu scop informativ, pentru niște amărîte de știri, n-au avut nici un efect. Persoanele respective erau în zone fără semnal, deci nu mă auzeau. So…„haide să o lăsăm pe luni”, „dar e tîrziu luni pentru mine, n-am putea vorbi azi?”, și răspunsul vine implacabil: „poftim? Nu te aud....tip tip tip tip tiiiiiiiiip”. Buuun…să purced atunci spre metro, să-mi plătesc kktu de rată de la laptop. Nimic mai simplu. Prevăzător, îmi iau de la chioșc două bilete a două călătorii, urma să schimb mai multe autobuze pînă acolo. Intru în 41, bag biletu în gaură, și o mamă își cheamă rapid copilul spre coborîre. Puștoaica care purta glugă, o țîșnește pe sub mîna mea, dau drumu la bilet, și surpriză: biletul se agață de gluga ei și o pornește spre ieșire. Pînă să întind mîna să-l apuc, puștoaica era deja afară cu mă-sa de mînă și cu biletul meu pe creștet. Nu-i nimic…2.5 lei s-au dus, dar mai am unu…
Ajung în tg cucu să iau 20 spre metro. Mă urc, mă uit stînga-dreapta, nici urmă de compostor. În loc, o mare cutie galbenă proțăpită pe-un suport de metal. Ah, evrika! Acum pe unde se bagă dracu biletu. Descopăr pe cutie un mic locșor și un buton roșu…introduc biletu și îi dau drumu cît să apăs pe buton. Surpriză 2: biletul se tăvălește undeva înlăuntrul cutiei galbene care nu se putea deschide decît la garaj. E, futu-i mă-sa! Bun, să ne calmăm…Nu mai am bilete, Dumnezeu cu mila! Norocul meu, nici un control pînă la metro. Plătesc factura după 50 de încercări, pentru că kktu de aparat nu recunoștea sub nici un chip singurele două bancnote de 10 lei pe care le mai aveam. Plec spre stație, maxi-taxi-ul tocmai pleca cînd am ajuns la 10 metri de el. Nu-i nimic, e doar frig afară. Vine altul la 2 minute, dar în loc să vină în stație, o cotește la dreapta și se oprește într-o parcare de lîngă un depozit. Bun, îmi zic, mă duc la el și mă urc cît stă, că e un frig de-mi stă ceasu. Ajung în dreptu ușii, bat, și șoferul se-ntoarce cu gura plină și cu un căcat de șandviș în mînă. Îl văd cum se înroșește de-am zis că se îneacă. Cînd acolo omu la 60 de ani începe să răcnească la mine: „dă-i drumu în stație ș-așteaptă acolo…..(răgete indescifrabile). Plec liniștit spre stîlpul pe care stătea scris pe un carton: Traseu 20. Dă Domnu și omu meu își termină șandvișu. Mă urc. La Carrefour mă dau jos să-mi iau bilet. Vreo 4 stații mai încolo se urcă un bătrîn cu o colivie în mînă. Era goală, n-avea și papagali. Deși gripa aviară nu mai e la modă, același șofer bădăran îl ia tare: „te-ai gîndit că încapi mai bine cu asta în maxi. Nu vrei tu să urci în autobuzu din spate?”, și-l împinge discret pe scări. După care trage o înjurătură de birjar de tip nou: „ee futu-le rasa mamii lor, ăștia cred că fac ce vor”.
Colac peste pupăză, mai sună și mama să mă întrebe de niște bani…și ziua încă nu s-a terminat. Deci, cînd e să-ți meargă de dimineață, îți merge toată ziua. Futu-i mă-sa de treabă.

HaHA!!

Prima reacție după vizionarea Avatarului (3D bineînțeles) a fost să zic (confirmarea pe facebook) că e cel mai frumos clișeu pe care l-am văzut. Pe fiecare plan în parte, începînd de la povestea de dragoste pînă la chestiile de război etc. Astăzi am găsit confirmarea oficială. Avatarul nu e decît varianta glossy a poveștii lui Pocahontas și a nativilor amerindieni. Să nu fiu înțeles greșit: varianta de 400$ de dolari, glossy, sparkly and shiny, cu încasări de peste greutatea unui mamut în aur, a simpaticei Pocahontas. Se pare că cei care își cunosc istoria, nu sînt numai condamnați să o repete, ci și să se îmbogățească de pe urma ei.

Știri ușoare, de duminică

Din presa de azi aflu lucruri noi, astfel pot să zic că nu degeaba se cheamă știri ce mai scriu ăștia prin ziare, și-și îndeplinesc conștiincios rolul informativ pe care-l dețin de-atîta amar de vreme.

Newsflash numero uno: Teo Virginia Trandafir este vedetă. În plus este prima la ceva. Mai exact prima vedetă afectată de criză, cel puțin așa consideră donșoara. De unde și pînă unde nu știu, dar cred că nu s-ar supăra dacă ar pune în aplicare sfatul lui Boc, să mai strîngă o gaură la curea.

Newsflash numero due: Fenechiu vrea la guvernare. Din nou. Ok, asta nu mai e știre. Noutatea ar fi că și-a bătut propriul record de prostie și de lipsă de bun simț. Nu doar că vrea 3 portofolii, dar le vrea pe alea mai grase: finanțele, agricultura și dezvoltarea regională. A fost pus repede la punct pentru ieșirea necontrolată de către colegii de partid.

Trei: românii s-au organizat în cete, apoi în triburi, după asta în regimente și mai apoi în divizii, și-au dat cu nămol pe sub ochi (reumaticii), au furat elasticele din mercerii (nu ca să-și facă praștii, ci garouri) și acum iau cu asalt (de la copii pînă la octogenari) spitalele patriei. Scopul: vaccinul împotriva gripei porcine, supranumit și „Salvatore de la patria”. Ca pe Toto Schillaci. Ironic, cei care stau la coadă au intrat în febra vaccinării.

Cel mai mediatizat medic din România (neoficial. oficial e doar faptul că a slăbit 35 de kile) e oftalmolog. Dr. Monica Pop. Semn că românii cel mai bine știu să-și scoată ochii.

Un cercetător american, Lanza pe numele lui, a publicat un articol în The Huffington Post (yeah, i know, Puff the magic dragon) în care susține că moartea nu există. Great! That means that i am stuck with this nose forever.

O știre care zice așa: În niște imagini filmate cu telefonul mobil, în infraroșu, de asta vară, o familie din Franța a descoperit abia acum că există o fantomă. Nu știu ce e cel mai puțin credibil în știrea asta, dar înclin pentru telefonul mobil cu cameră în infraroșu.

later edit: cine și-a dat primul seama că pentru vaccin n-ai nevoie de garou primește un premiu.